ZERO BARAT!

Când eram mică niciun munte nu mi se părea prea mare. Visam cum doar trec gardul și fac vreo zece pași și sunt în vârf… Îmi imaginam adeseori viața muntelui și felul în care credeam că el mă vedea: mică și fără un cuvânt de rostit sau uneori o fetiță curajoasă și cu multe visuri.

Naivă și cu multe speranțe, credeam că dacă oamenii nu mă vor ajuta să trec acele garduri, cu siguranță vor sta pe margine și mă vor lăsa în prostia sau în reușita mea. Desigur, nu erau niște prostii, dar așa am ajuns să le consider și nu pentru că nu credeam deloc în mine, ci pentru că nu credeam suficient și oamenii au profitat de asta.

Cu cât îmi doream mai mult un lucru, cu atât mi se părea mai departe, mai de neatins. Parcă nu mai știam ce îmi doresc, pentru ce lupt și nu îmi găseam rostul pe Pământ. Până să ajung să cred în mine, deja nu mai credeam și nu știam cu cine lupt și împotriva cui… Atât de departe mi se părea liniștea, dragostea și pacea! Eram marginalizată și nu pricepeam de ce, îmi doream prieteni, îmi doream poftă de viață și bucurii pe care nu le puteam avea…

La vârsta aia-10 ani- îmi doream deja să renunț, nu mai voiam să scriu poezii, eram un copil fără multe posibilități, copiii m-au marginalizat și învățătoarea a avut grijă ca toată viața să mă îndoiesc de mine, numindu-mă ,,proastă”, ,,incapabilă” și lovindu-mă atunci când nu reușeam din cauza fricii. A fost doar începutul unui chin care mi se părea nesfârșit și eu pierdeam deja lupta…

Odată ajunsă în clasa a V-a, ieșisem de sub tiparul de proastă și copiii care odinioară mă alungau și mă loveau, veneau la mine pentru teme și ajutor. Eram un copil atât de slab și la propriu, dar și la figurat! Curajul meu pălea înainte forței fizice a altora. Foarte des eram așteptată după școală și eram agresată de către colegi, eram amenințată și din ce în ce mai speriată. Noaptea eu nu dormeam, mă rugam doar să treacă anii și să pot pleca din oraș, să pot avea șansa de a fi bine și să cred că pot reuși.

Dacă cineva mă întreabă cum am rezistat și cum am putut ținti sus după 8 ani de frică și nesiguranță, eu răspund că nu știu. De nenumărate ori am vrut să renunț la viață, să mă dau bătută și să mă car în altă lume, dar ceva în ființa mea știa că voi reuși și asta mă făcea de neoprit. Îmi era greu să cred că pot avea valoare, că pot fi și eu cineva când o să cresc, îmi era greu să cred că mă va iubi cineva și că undeva, poate nu aici, cineva credea în mine…

Au trecut anii si la sfârșitul clasei a VIII-a, la festivitate, toți colegii plângeau de tristețe, dar eu râdeam până la urechi și cu gândul plângeam după câțiva profesori care au crezut în mine și m-au ajutat ca după fiecare suferință să devin și mai puternică. Eram a naibii de fericită că scap din iadul meu și să pot zâmbi fără frică de batjocură, fără amenințări, fără bătăi și să fiu liberă. Dar știți că există expresia ,,liber ca pasărea cerului”… Ei bine, deși eu mă vedeam un porumbel zburător, eram de fapt, o pasăre de curte, bucuroasă de puțina libertate, dar niciodată capabilă cu adevărat să zbor și niciodată liberă pe deplin.

Câteva zile au zburat și urmau examenele de capacitate. Tot ce îmi doream era să le iau ca să pot pleca din oraș și evident, îmi trebuiau note destul de mari, dar încrederea în mine era aproape de pământ, dar cineva a avut grijă să o ducă până în subteran. Acea persoană era din familia noastră, o distinsă domnișoară care își vărsa frustrările asupra mea. Logic, cine eram eu? Ce aș fi putut deveni? Eram un nimeni și nimeni aveam să fiu toată viața (cel puțin așa mă vedeau toți).

Astfel, cu o zi înainte de examene eram pregătită și doritoare să înfrunt orice va urma. Privilegiata domnișoară s-a gândit să mă ,,încurajeze”. O vom numi Aurica. Aurica m-a întrebat ce fac și de ce nu repet cu o zi înainte de examene, cum îmi permit să lenevesc și ce anume voi face dacă nu voi reuși. Eu fiind panicată și stresată, m-am blocat. Chiar dacă nu reușeam, ce făceam eu după? Ce viață urma să am? Cu aceiași colegi, același oraș și cu aceeași personalitate mediocră și plină de frici, cu siguranță aș fi ajuns un nimeni. Aurica apăsase un punct slab și ca să fie cât mai plăcut pentru ea și pentru mine a spus următoarele: ,,Știi ce ești tu dacă nu vei reuși să iei un amărât de examen de capacitate? Zi, știi ce ești tu? EȘTI UN ZERO BARAT, ASTA EȘTI TU! Hai, mișcă și repetă că nu ajungi nimic în viață dacă nu muncești!” Sfârșitul conversației.

Știți ce am făcut eu? În imaginația multora, probabil i-aș fi spus vreo două, dar eu eram un copil prost și speriat, terorizat atâția ani și tot ce voiam era liniște și să fiu lăsată în pace. Nu, nu am țipat! Nu am ripostat în fața ei! Așa că am făcut ce puteam mai bine: am crezut EU în mine, am tras, mi-am luat examenele, m-am reapucat de poezie, am plecat din sălbăticia aia și am ajuns aici. Vă întrebați: unde? Nu e nicio laudă, am terminat o facultate ca să ajung învățătoare și să le arăt altora cum se tratează un copil și să fiu sprijin pentru copiii ca mine: singuri, săraci și considerați idioți.

Inadaptații ăștia, idioții ăștia sunt cei care dacă primesc ajutor, ajung foarte sus. Eu nu l-am primit și la vârsta de 22 de ani încă mai am coșmaruri, încă mi-e greu să cred în mine, mi-e greu să mă văd frumoasă și puternică, pentru că încă și acum, o parte din sufletul meu le dă dreptate lor. De ce? Sunt oameni nesătui cărora le dai sufletul și ți-l mănâncă și-l calcă în picioare și sunt oameni cărora le dai o firimitură și așteaptă încă o șansă pentru a face parte din viața ta. Eu nu distingeam oamenii. Credeam că toți îmi vor binele. Bine ați venit în povestea mea, în care oamenii sunt mai răi decât fiarele sălbatice, dar numai eu am putut îmblânzi soarta mea.

Nu știu să spun vreun secret, sunt mulți copii asemenea mie, copii care nu găsesc o rază de speranță la școală, nu o găsesc nici în cei apropiați, ci numai și numai în ei înșiși. Nu există ceva magic, dar știu sigur să vă spun că oricine poate reuși dacă își dorește.

Aurica dragă, nu știu dacă îmi citești articolele, dar țin să îți amintesc, cu multă înțelepciune și liniște în suflet că și zero este o cifră și ca să barezi peste un om încât să nu mai creadă în el, fii sigură că trebuie să faci mult mai mult de atât. Dar stai liniștită pentru că dintr-un zero barat am ajuns om de milioane!

4 gânduri despre „ZERO BARAT!

  1. Tipic zodiei balanță, frică, anxietate, dorință de pace. Ai o zodie foarte bune, ești din 25 septembrie, habar nu ai ce abilități se ascund în tine. Ești un luptător adevărat, nu renunța. Și eu sunt balanță din 24. Am trecut prin aceleași chestii la școală. Nu te teme, zâmbește pervers in fața concurenței, zodia lor te simt, se tem de tine, le e ciudă maximă, căci te simt, noi avem abilități duble, toate zodiile, înafară de a noastră, ne vor fi împotrivă, și daca vrei sa stii, nu ar trebuii sa iti fie rușine de condiția ta fizică, esti un luptator adevarat nu un purtător de șunci. Vezi ca frica asta a ta iti suprima abilitatile. Iti recomand sa studiezi profund lumea spirituala, si sa iti atingi puterea interioara, pe care nu trebuie sa o construiesti, ci, sa o trezești. Noi balanțele avem mari abilități, noi, suntem echilibrul lumii, suntem iubiți de divinitate foarte mult, suntem singura zodie care suntem conectați cu sursa divină. Dar..suntem conectați si cu cele rele, care prin frică, anxietate, energie sexuala sau depresie, „ne lucra” tareee. Te pot distruge daca le dai voie.Ai grija, balanța, zodia dreptății, in special noi 23-27 suntem cele mai minunate persoane, cu cele mai mari abilități. Studiază spiritualitatea, meditează, căci probabil, habar nu ai cine esti si ce poti. Noi, suntem cele mai tactice, perverse și „pornite” din zodiac. Avem mari abilități in artă, iubire, bunătate, dar, noi, mai avem si mari abilitati de killer, mâinile mele au formă de mare killer, pro chiar, chit ca nu as ucide nicio musca, cand vor venii acele vremi, in care va fi anarhie, voi inchide ochii, si imi voi dezactiva frica complet, și…daca cineva va putea schimba țara asta, aceea va fi zodia balanță. Eu zic sa abandonezi scrisul. Dacă vrei sa te vindeci va trebuii sa te lupți cu ceea ce ești, va fi greu, stiu, dar merită, apuca-te de antrenamente, nu există drama in sport. Nu te uita la obezii aia cu gura mare, caci vor vedea ei. Trupul tau e de luptator, antreneaza-te.

    Apreciază

    1. De scris nu mă voi lăsa niciodată, e o portiță prin care îmi conectez lumea interioară cu universul. Și da, ai dreptate, sportul educă mult mintea, dar la capitolul meditație sunt pe lângă. Știi atât de multe lucruri 😨 Și da, ai dreptate, cu siguranță nu mă cunosc suficient și nu știu ceea ce pot, fricile și nesiguranța mă limitează. Tu ai găsit armonia? Și dacă da, prin ce?🤗

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s